Un text de Bogdan Coșa pentru sufletul tău :)

Foto 2 Bogdan Coșa (c) Ciprian Hord1.

Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată să emigrez. Mai mult, până la 22 de ani nici măcar n-am fost curios să văd cu ochii mei ce-i dincolo de granițele țării.

Știu că poate părea de neconceput, dar cunosc oameni perfect normali care nu au fost niciodată la mare – și nu vorbesc de oameni sărmani, pentru care un sejur de trei zile la Năvodari ar fi pur și simplu indecent de scump, ci despre adulți care ar putea susține oricând efortul financiar, dar care n-au avut această curiozitate. Și totuși, faptul că mai bine de jumătate din populația României se naște și moare fără să vadă marea mă face să iau acest gen de comportament ca fiind unul mai degrabă firesc.

La fel mi se pare și faptul că am rămas în România – pentru mine, din aceeași categorie cu cel că port 46 la pantof. E adevărat, se-ntâmplă uneori să nu găsesc mărimea mea fix la perechea care îmi place mai mult, dar decizia de a trece peste și de a căuta mai departe n-o pot înțelege nicidecum ca virtute.

Pentru că, dacă stai o secundă să gândești cu mintea ta, o să vezi că a rămâne în țară nu are cum să reprezinte în sine o virtute. E perfect normal. Oamenii se nasc într-o țară și tind să rămână acolo, să întemeieze familii și, când li se termină gazul, să moară.

 

2.

Societatea de consum face tot posibilul să ne asigure sezon după sezon că lucrurile stau într-un anume fel. Că trebuie să bei cel mai nou suc, să porți sau nu șapcă, să mergi la mare, să călătorești în străinătate cât poți de mult, de la vârste cât mai fragede, și să aduci cu tine  cât mai multe lucruri în cazul în care nu decizi să te stabilești acolo.

Trebuie să câștigi mai mult, să consumi mai mult.

Nu mă opun în totalitate; e plăcut să încerci ce mai e nou, să-ți schimbi garderoba din când în când, să călătorești, să-ți lipești un magnet cu Tour Eiffel pe frigider, dar lucrurile astea nu sunt plăcute pentru că le fac cei din jur, cei cool, care-ți cer să faci parte din bula lor după ce i-ai îndeplinit criteriile; sunt plăcute sau nu ca experiențe în sine.

 

3.

Pentru că ni se prezintă numai modelele, oamenii care au reușit, care au bani, titluri și capital simbolic, dezvoltăm o predispoziție ușor caraghioasă de a privi în sus și ajungem să avem impresia că al lor e singurul drum de urmat. Că, mergând pe cărarea bătută de ei, nu putem da greș: viața noastră trebuie și se va încadra pe o traiectorie mereu ascendentă.

Așa stau lucrurile și cu emigratul.

Dar viața e o ecuație pe care trebuie să o rezolvăm individual, fiecare pentru el, nu copiind răspunsul de la cineva care-l are deja.

Suntem singuri în chestia asta, profund singuri. De cele mai multe ori, de partea cealaltă, după semnul de egalitate – a cărui semnificație, btw, pur și simplu nu vrem să o luăm ca atare – încep să se înșire oamenii simpli, cei ca noi; cei normali, cei care nu au reușit încă, dar care sunt pe punctul de a face o nouă încercare; care sunt, în unele cazuri, concurenții noștri, cei pe care trebuie să-i învingem, iar în altele, cei pe care i-am depășit deja și la care, în mod eronat, considerăm că nu mai merită să privim, să plecăm urechea, cei de la care nu mai avem nimic de învățat.

 

Profesori, părinți, formatori de opinie, toți ne cer același lucru: să ne focusăm (corect: să ne concentrăm) asupra modelelor, ceea ce se traduce adesea prin excluderea tuturor celorlalți, asemenea nouă. De unde și senzația constantă că nu ești încă suficient de bun. De unde se hrănesc și cresc și nu se mai opresc anxietățile, depresia, groaza.

 

4.

Aud adesea în jurul meu oameni care vor cu orice preț să plece din țară, dar puțini sunt cei care pot argumenta decizia luată; de cele mai multe ori se mulțumesc să aducă în discuție exemplul unui prieten plecat, care a reușit – care a devenit un model, așadar.

Nu-i condamn, cum nici pe cei care rămân nu-i consider neapărat virtuoși.

Desigur, mi-ar plăcea ca atunci când mă îmbolnăvesc să existe un medic care să mă trateze, să nu fie toți în străinătate. Dar, repet, faptul că rămâne aici nu-l face virtuos, cum nici dacă alege să emigreze și să trateze oamenii din alte țări nu-l face un om mai puțin bun.

 

Virtutea e virtute indiferent unde dai dovadă de ea și începe abia din momentul în care pui osul la bătaie dincolo de foloasele imediate, din punctul în care faci un pas mai departe decât prevede fișa postului; abia atunci când faci ceva să-i ajuți pe ceilalți, aducând lucrurile bune pentru care ar emigra mai aproape de ei: libertate, egalitate de șanse, o viață mai bună.

 

5.

Ca scriitor, sunt strâns legat de limba în care scriu. Și, chiar dacă mă descurc în engleză și, încet-încet, în germană, știu că literatură n-o să scriu niciodată în limbile astea, oricât de bine aș ajunge să le stăpânesc.

Din acest motiv, pentru mine e mai comod să rămân în țară. E firesc. Și atunci, cum să consider asta o virtute?

Aici, atunci când aud ceva, înțeleg fără niciun fel de filtre. Iar asta e esențial pentru meseria mea, să înțeleg ce se-ntâmplă în jur, ce se vorbește, de ce se vorbește în felul în care se vorbește. Înțelegerea mea trebuie să fie imediată și în profunzime.

Asta face în primă fază un scriitor bun. Ascultă, observă și decodează, pentru ca mai apoi, în liniște, unde nu-l știe nimeni, ca un meșter în atelierul lui, să recreeze totul esențializând, codând din nou informațiile și emoțiile într-un sistem care va fi decodat ulterior de către sute și mii de cititori, care vor ajunge să trăiască prin intermediul lui o experiență mai plină decât experiența în sine, într-un cadru sigur, o experiență pe care altfel poate că n-ar fi avut cum s-o trăiască niciodată.

 

6.

Personal, sunt mulțumit aici, în București. Am toate instrumentele necesare, ține doar de priceperea mea cum le folosesc. Clima e blândă, oamenii sunt relativ politicoși, iar peisajul, normal, cu de toate. La capitolul compasiune și modestie s-ar mai putea lucra – dar mă tem că pentru asta e nevoie mai întâi să-nvățăm să privim și la egalii noștri, și la cei nefericiți și bolnavi, nu doar în sus, la modele.

Eu nu sunt un model.

Nu căutați modele, proiecții ale voastre în viitor. Nu vă impuneți singuri limite, suntem înzestrați de natură cu suficiente – ce nu ne-a impus natura, ne impune încet-încet societatea.

Învățați să priviți cu atenție în jur, prezentul e întotdeauna mai ofertant la capitolul experiențe.

Și, fie că alegeți să plecați, fie că rămâneți în țară, faceți binele fără să așteptați recunoștința celorlalți, fără vanitate, sau nu-l faceți deloc. Încercați să clădiți tot ce faceți pe generozitate – faptul că trăim este un dar al hazardului, care nu poate fi decât onorat. Orice altă atitudine e absurdă.

Bogdan Coșa (n. 1989) este scriitor, traducător și jurnalist cultural. A publicat romanele Poker (Cartea Românească, 2011), Poker. Black Glass (Cartea Românească, 2013) și volumul de poezii O formă de adăpost primară (Cartea Românească, 2013). În primăvară urmează să-i apară a treia parte a trilogiei, Poker. No Bad Days. Poate fi citit și pe DLITE* – blogul german-român de literatură al Institutului Goethe din București.

Share

Lasă un răspuns