Dacă ești pe calul care trebuie și pe drumul care trebuie, indiferent că sunt gropi sau dealuri, mergi înainte

interviu_tedy-neculaTedy Necula este un regizor recunoscut la nivel internațional. În copilărie și-a dorit să lucreze ca web designer, dar alegerile lui l-au adus să joace în filmul Noro. De aici, alte lumi s-au deschis pentru el, lumi în care a construit și a redat publicului oglinzi ale sufletului. De la documentare, campanii sociale și lungmetraje, Tedy Necula ne spune că se poate atunci când mediul îți dă resursele necesare!

Mi se pare că ar trebui să ne alegem mentori și eroi pe cei care știu să ni-i arate pe cei din noi, să fie oglinzi bune pentru noi. Contează să te cunoști un pic, să te iubești, să știi ce e bun în tine.

  1. Ai inceput cariera de regizor foarte timpuriu. Cum a fost inceputul, ce te-a motivat să alegi acest drum și cum ai reușit să rămâi în industrie atâția ani?

La 12 ani am jucat în filmul Noro fără să mă gândesc că voi intra în lumea aceasta. Voiam să fiu web designer și începusem să mă formez în domeniul acesta. Odată cu filmul Noro s-au deschis niște lumi pentru mine, fiind invitat la diferite emisiuni. Când am intrat la liceu în clasa a IX –a, am ajuns într-o clasă în care se derulau proiecte europene și asta presupunea să facem două scurtmetraje fără să avem experiența necesară. Aveam niște prieteni la o asociație unde m-am dus împreună cu doi colegi să ne formăm în acest domeniu. De atunci mi-a plăcut ideea de a construi. Am început să lucrez pe partea de video. Aveam încercări mai bune sau mai proaste, dar în aceea perioadă, la 16 ani, am intrat în background-ul ONG-urilor. Mi-am luat această nișă a socialului, pe care am mers 7 ani în continuare pentru că mi-a plăcut și am înteles niște lucruri. Oamenii au nevoie de inspirație și, dacă vrei să inspiri, trebuie să știi să fii pozitiv, touchy, emoțional. Am rămas în industria aceasta pentru că eu cred foarte tare în chestia cu trendul. Dacă ești pe calul care trebuie și pe drumul care trebuie, indiferent că sunt gropi sau dealuri, mergi înainte. A fost contextul și, pentru că am reușit să comunic despre asta, am rămas în atenția publică.

  1. Faci multe proiecte pentru tineri, inclusiv proiectul Ba se poate! destinat în special liceenilor pentru a-i motiva să termine liceul și să își caute un drum. Care au fost reacțiile din partea tinerilor?

Proiectul Ba se poate! a fost al unui ONG. Sunt foarte mândru, voiam ca profesorul și elevul să vină în cinema, să se vadă pe marele ecran și să se ia în serios. Am avut 6000 de plătitori în România, un detaliu mișto. La premiera din Bacău au venit 8,200 de persoane la teatrul de vară. Reacții? A fost ca și cum vezi The Secret și cumva te face să vrei mai mult, dar depinde pentru că astea sunt cu du-te-vino. Măcar îi motivează, și asta e cel mai important, le dă un exemplu să zică “bă, se poate”. După film am continuat proiectul.

  1. La fel ca în proiectele tale, și Laboratorul de Cariere vrea să motiveze tinerii să-și găsească un drum în carieră. Ce sfaturi ai avea pentru tinerii absolvenți de facultate?

Nu am cum să dau sfaturi, nici filmele mele nu motivează. Eu fac o mare diferență între motivațional și inspirațional. Motivația e cu 5 pași, inspiraționalul e acolo unde împărtășești o poveste și fiecare își asumă ce are nevoie din acel lucru și de fapt ce rezonează cu povestea lui. De aceea, mai metaforic sau nu, încerc să creez oglinzi în filmele mele în care tu, ca public, să te vezi mai bine, altfel, sau să vezi binele pe care nu îl vedeai înainte. Pentru mine, școala a fost doar un mediu în care am găsit oamenii și resursele cu care să construiesc. Școala nu îți dă ceva sigur, pragmatic. E vorba de resursele pe care le găsești acolo și cum construiești separat. Indiferent de alegerea pe care ai făcut-o, poți să faci lucruri alternative. Eu am făcut liceul la mate-info, aveam 5 pe linie, dar am nimerit contextul din care mi-am luat tot ce aveam nevoie.

  1. Pe lângă regizor, ești și producător și speaker motivațional. Cum au prins aceste lucruri contur?

În context. Am fost invitat în 2008 la un eveniment în Camera Deputaților să vorbesc. Era pentru prima dată când țineam un speech, așa că am povestit ce fac, cum fac. Ei vorbeau de persoanele cu handicap în definiții, iar atunci am vrut să le dau și eu o definiție a handicapului, spunându-le că o persoană cu handicap e orice om care a spus o dată în viață nu pot, pentru că acela a fost handicapul lui atunci.

  1. Pasiunea devine job sau jobul te găsește pe tine?

Pasiunea a devenit job și aia e misto și, pe de altă, parte jobul e doar un mod prin care ne desăvârșim ca oameni, adică cumva ne alegem ce facem, dar nu e despre a câștiga bani, de a întreține o familie, distracție etc, ci să te îmbogățești uman. Fiecare zi aduce experiențe noi. Am avut recent un speech la Business Days și mă gândeam la chestia asta cu supereroii. Nu noi îi alegem, sunt cei care apar în fața noastră, de la profesori, părinți. Dar la un moment dat dispar cei care care sunt în fața noastră și suntem puși în situația de a-i alege tot din exteriorul nostru și, totuș,i tu nu te vezi pe tine ca om și cum ai putea să lucrezi la tine. Mi se pare că ar trebui să ne alegem mentori și eroi pe cei care știu să ni-i arate pe cei din noi, să fie oglinzi bune pentru noi. Contează să te cunoști un pic, să te iubești, să știi ce e bun în tine.

  1. Toți regizorii au același cadru și cameră. Ce face diferența atunci când transpui lucrurile pe care le ai de zis?

Nu contează undei pui camera și ce faci, contează cum înțelegi lumea despre care vorbești, dar prin înțelegerea ta. Înțelegerea mea este – cum găsesc binele în acel lucru? Cum ar fi dacă aș găsi binele? Contează cum înțelegi lumea și cum te raportezi la mediu. Ce vreau să transmit? Drama, obscurul, negru? În funcție de asta, unde pun camera contează mai mult sau mai puțin, contează discursul pe care îl am despre lumea aia. E un simț, un instinct.

Share

Lasă un răspuns